Despre neputinte si slabiciuni

Zi de zi ne confruntăm cu propriile neputințe si slabiciuni. Sunt trei categorii de comportament în această situatie. Unii își recunosc neputințele și caută să le stăpânească, alții le recunosc dar le ascund și o altă parte nu le recunosc, nici nu vor să admită că ei sunt imperfecți.
În prima categorie se încadrează cei care își asumă viața și caută evoluție și creștere spirituală. Îi recunosti după smerenie, bunătate, simplitate și în special după pacea pe care o emană. În preajma lor te simți bine, lumina interioară pe care o degajă tu o resimți ca o iubire curata sau ca o protecție. Au o legătură puternică cu Dumnezeu și nu se vor lăuda cu acest lucru, nici nu vor lăsa să se subînțeleagă acest lucru pentru ca ei nu au nevoie de slava oamenilor ci doar de slava lui Dumnezeu.
A doua categorie este cea a oamenilor care oscilează încă între viața trăită în Dumnezeu și viață trăită în lume. Ar vrea să se bucure și de pacea și de bucuria care vine de la Dumnezeu dar în același timp să nu piardă admirația oamenilor care văd în ei niște semizei, niște super-persoane care pot să le schimbe viața într-o secundă. Dar faptul că își recunosc neputințele arată că sunt în proces de creștere, de maturizare spirituală. Din păcate, tendința de a ascunde acele neputințe este dăunătoare. Creșterea noastră spirituală se face tocmai pe temelia unor neputințe transformate în virtuți, neputințe recunoscute și depășite.
Această oscilație între viața trăită în Dumnezeu și viața trăită în slava oamenilor duce la o forma de pervertire a caracterului, transformă oamenii în „căldicei”, acea categorie despre care ne-a avertizat Hristos că vor fi „scuipați” din gura Sa. Sunt mulți care devin lideri sau guru-și, își construiesc propria credință, propria religie, propria biserică, propria dogmă care să le justifice neputința, care să slăvească patimile și să le transforme în calități. Ei vor vorbi de Hristos, de Maica lui cea Sfântă, de Duhul cel Mângâietor, de Bunul și Iubitorul Tată Ceresc, dar nu calea Lor o vor urma ci calea cea cu „bune intenții” care te duce în profunzimile disperării.
Atenție pe cine lăsăm la cârma minții noastre, cui credem, cui ne încredințăm!
Aici se gasesc multi „lucratori in lumina” care sunt îndrumați să trimită „lumină și iubire” sau „binecuvântări” celor care le sunt dușmani. E minunat acest lucru, cu toții trebuie să ne rugăm pentru frații noștri prieteni sau dușmani, dar după ce trimit această iubire către ei, să lase lumina să lucreze. De multe ori furia, revolta și dușmănia parcă le crește exponențial cu cantitatea de „lumină si iubire” trimisă. Acțiunea ta cea bine-intenționată devine atunci nulă și în zadar. Nu poți trimite iubire dacă nu ți-ai trimis această iubire mai întâi ție, n-ai făcut tu pace cu fratele tău în inima ta.
În ultima categorie se găsesc cei care indiferent că îl cunosc sau nu îl cunosc pe Dumnezeu au inima rece și împietrită, „patimile au pus tină pe ochii minții” și îl țin pe Hristos în temniță „flămând și gol”, așa cum zicea părintele Arsenie Boca.
Să ne recunoaștem adevărata față, să aprindem lumina și să ne vedem așa cum suntem. Acesta e primul pas pe Calea lui Hristos! Ceilalți pași vin de la „Sine”…