Cuvintele se spun, dar inimile nu se mai ascultă

La început a fost o mare iubire. Se întâlniseră într-un moment în care fiecare simțea că l-a găsit pe celălalt exact așa cum îl căutase. Vorbeau ore întregi, își împărtășeau visurile, își făceau planuri. Aveau sentimentul că se înțeleg din priviri.

Timpul a trecut iar viața și-a cerut partea ei de energie. Fiecare s-a implicat tot mai mult în propria carieră, în propriile responsabilități, în propriile proiecte.

Încet, fără ca vreunul să observe cu adevărat momentul în care s-a produs schimbarea, spațiul dintre ei a început să se umple cu tăceri. Când apărea un conflict, fiecare avea explicația lui. Fiecare era convins că spune adevărul. Fiecare era convins că celălalt nu îl înțelege.

În timp, discuțiile lor au început să se învârtă în jurul aceleiași concluzii:

„Problema noastră este lipsa de comunicare.”

Dar, poate fără să își dea seama, amândoi trăiau cu o imagine despre relație inspirată mai degrabă din filme sau din poveștile romantice de la televizor — acolo unde iubirea pare să curgă mereu firesc, fără prea multe umbre.

Realitatea este însă diferită. Conviețuirea dintre doi oameni nu este alcătuită doar din momente de armonie, ci și din perioade de criză, din neînțelegeri, din etape în care fiecare trebuie să învețe din nou să îl asculte pe celălalt.

Iar uneori, tocmai în acele momente se vede dacă doi oameni cresc împreună… sau dacă fiecare rămâne blocat în propriul adevăr.

Există un moment delicat în multe relații: momentul în care fiecare este convins că el spune adevărul, iar celălalt refuză să-l vadă. În acel punct, comunicarea nu mai este doar o problemă de cuvinte, ci devine o problemă de inimă și de smerenie.

Lipsa de comunicare este unul dintre motivele cel mai des invocate atunci când se rup legăturile dintre oameni. Expresia pare simplă, dar în spatele ei se ascund multe nuanțe.

De multe ori, când cineva spune că relația s-a rupt din cauza lipsei de comunicare, ceea ce vrea să spună, de fapt, este:

„Celălalt nu m-a înțeles.”

Dar într-o relație adevărată, întrebarea importantă nu este doar dacă celălalt ne-a înțeles, ci și dacă noi am fost dispuși să înțelegem.

În discuțiile de consiliere aud uneori afirmații precum:

„M-am certat cu partenerul pentru că a înțeles greșit ceea ce i-am spus.”

În acel moment încerc să invit persoana să privească și într-o altă direcție: spre sine. Nu pentru a o acuza, ci pentru a deschide un spațiu de reflecție.

Întrebarea este simplă: de câte ori ai înțeles și tu greșit mesajele celuilalt?

Realitatea este că oamenii rareori spun lucrurile o singură dată. Atunci când ceva îi doare sau le lipsește într-o relație, ei transmit mesajul în mod repetat, dar sub forme diferite.

Uneori spun direct: „Mi-ar plăcea să petrecem mai mult timp împreună.”

Alteori o spun indirect: „Parcă în ultima vreme fiecare e ocupat cu ale lui.”

Alteori o spun prin gesturi sau prin tăceri.

Uneori spun cu delicatețe tocmai pentru a nu răni. Alteori spun cu teamă, pentru că nu vor să creeze conflict.

Dar, chiar și așa, mesajele ajung să fie spuse de multe ori. Și totuși, uneori ele nu sunt auzite. Nu pentru că nu au fost rostite, ci pentru că nu au fost primite cu adevărat.

Oglinda pe care nu vrem să o vedem

Mai există o întrebare importantă pe care o pun uneori: ”de câte ori am rănit noi înșine prin comportamentul nostru, poate fără să ne dăm seama?”

Pentru că în multe relații nu există doar o lipsă de comunicare. Există și o lipsă de conștientizare.

La aceste întrebări aud adesea un răspuns care apare aproape reflex:

„Dar eu m-am purtat mereu frumos, cu respect. Problema este că celălalt este prea tulburat ca să mă înțeleagă.”

Este un răspuns foarte comun. Fiecare dintre noi are tendința de a se vedea pe sine într-o lumină favorabilă. Cel care acuză se percepe, de regulă, ca fiind îndreptățit. Altfel nici nu ar putea ocupa rolul acuzatorului.

Dar din punct de vedere spiritual există un risc ascuns în această poziție. De fiecare dată când ne așezăm pe scaunul celui care judecă, există posibilitatea să ne așezăm, fără să ne dăm seama, pe o formă subtilă de mândrie. Iar mândria are un efect foarte particular asupra minții: o întunecă. Nu neapărat prin răutate sau intenție de a face rău, ci prin faptul că nu mai putem vedea și adevărul celuilalt.

Rugăciunea care se poate întoarce spre noi

În această stare apare uneori și o formă specială de rugăciune:

„Doamne, luminează mintea lui X ca să vadă adevărul.”

Este o rugăciune care pare smerită, dar care ascunde uneori o presupunere: aceea că adevărul este în întregime de partea noastră. Dar există și o altă posibilitate, pe care rareori o luăm în calcul. Când cerem lui Dumnezeu să lumineze mintea cuiva, El poate face acest lucru într-un mod pe care nu îl anticipăm. Uneori, lumina îl poate ajuta pe celălalt să ne vadă exact așa cum suntem în realitate: cu limitele noastre, cu rigiditățile noastre, cu momentele în care am rănit fără să ne dăm seama.

Iar uneori această claritate poate duce chiar la o îndepărtare definitivă. Nu pentru că Dumnezeu ar dori despărțirea oamenilor, ci pentru că adevărul devine prea clar pentru a mai putea fi ignorat.

Când comunicarea are nevoie de smerenie

De aceea, atunci când cineva ne spune că l-a rănit comportamentul nostru, ar fi înțelept să nu respingem imediat acel mesaj. Poate că nu este doar o acuzație. Poate este și o oglindă. O oglindă care ne arată unde ar putea exista în noi mai multă asprime decât credeam, mai multă rigiditate sau mai puțină sensibilitate față de nevoile celuilalt.

Uneori, ceea ce celălalt încearcă să ne spună nu este un atac, ci o încercare de a salva relația. Dar pentru a vedea acest lucru este nevoie de ceva ce nu este întotdeauna ușor: smerenie.

Astfel în concluzie:

„Ne-am despărțit din cauza lipsei de comunicare.” – Este una dintre cele mai frecvente explicații pe care oamenii o dau atunci când o relație se rupe. Dar dacă, uneori, în spatele acestei fraze nu se ascunde de fapt lipsa cuvintelor… ci lipsa disponibilității de a asculta cu adevărat?

„Nu m-a înțeles.” – Această propoziție apare în multe conflicte de cuplu și în multe despărțiri. Dar, dacă am avea curajul unei priviri sincere spre noi înșine, am putea descoperi uneori o întrebare incomodă: de câte ori nu am vrut nici noi să înțelegem?

Mulți oameni cred că relațiile se destramă pentru că partenerii nu mai comunică. În realitate, cuvintele se spun de cele mai multe ori. Mesajele sunt transmise. Problema apare atunci când ele nu mai sunt auzite, pentru că fiecare rămâne blocat în propriul adevăr.

În astfel de momente merită să ne oprim puțin și să reflectăm. Poate că relația nu are nevoie doar de mai multă comunicare. Poate are nevoie de mai multă delicatețe, de mai multă iubire și mai ales de mai multă smerenie.

Pentru că problema nu este că oamenii nu comunică, ei nu mai știu să asculte cu o inimă smerită.

Căsătoria şi relaţia de cuplu

Media, prin toate canalele ei de comunicare, ne formează opinii, dorințe, aspirații și ne îndeamnă să visăm la un anumit stil de viață. Azi mă voi opri asupra căsătoriei și a relației de cuplu.

Când vedem articole despre familie, filme în care apare reprezentată viaţa de familie, imaginile asociate sunt de cele mai multe ori cu un el și o ea zâmbind fericiți, ca un cuplu regal, într-o casă mare și elegantă, cu mobilă fină, uneori apar și copiii, îmbrăcați elegant având un aer de inteligență și de „cumințenia pământului”, de o frumuseţe impecabilă. În acest caz, în interiorul nostru traducem și asociem viața de familie cu un lux debordant, fără griji, fericire fără de sfârșit și viață tihnită, copii perfecţi care se cresc singuri. De aici pornesc mai departe așteptările noastre cu privire la familie. Astfel tinerii vor concluziona la nivel subtil: „o să mă căsătoresc atunci când…” toate cele de mai sus se pot realiza, când o să-mi permit o casă mare, mobilă de lux, o maşina spaţioasă, un salariu generos care să susţină toate cheltuielile şi mofturile. Mai mult, partenerul trebuie să corespundă aşteptarilor subconştiente, bărbatul să fie galant, atent, îndrăgostit şi sedus dar în acelaşi timp misterios şi distant … Ea, să fie mereu senzuală, impecabilă, asortată dar în acelaşi timp gospodina ideală, casa să fie oglindă iar copiii fără cusur… Din păcate în realitate lucrurile nu stau deloc aşa. Întâlnești un partener, cu așteptările, dorințele și limbajul lui de iubire. Căci, nu? Câte capete, atâtea imagini, așteptări, pretenții… Nimeni, absolut nimeni, nu scapă de această „educație” media. Astfel tinerii intră în relație, se îndrăgostesc și după o vreme, când măștile cad, ei se văd așa cum sunt în realitate, goi, exact ca şi protopărinţii noştri, Adam şi Eva. Şi mai trăiesc şi senzaţia de ruşine, de abandon, de lipsă de iubire, la fel ca cei doi când sunt daţi pe uşa raiului afară. Tinerii concluzionează că partenerul nu este cel „visat”, nu este conform imaginilor sale din subconștient. Se despart, îşi găsesc alţi parteneri, trec prin aceleaşi etape, aceleaşi probleme, fără a conştientiza însă mecanismul greşit, ascuns bine în gândire. Mai mult, îşi creează blocaje emoţionale construite în jurul stării de abandon, de lipsă de iubire, de separare. Datorită idealismului indus, tinerii cad în depresie, se vor bloca în ambiguitate și deznădejde. Unii vor trece dintr-o relaţie într-alta, suferind mereu aceleaşi traume, aceleaşi decepţii iar o altă categorie vor abadondona cu totul dorinţa de relaţionare, se vor considera defecţi, incapabili de iubire, incapabili de sentimente, bolnavi chiar.

În extrema cealaltă, promovată tot în media, apare imaginea familiei dezastruoase: „femeia abuzată de partener, copii chinuiți de orgoliul părintesc”, imagini care se traduc în interiorul nostru prin aceea că familia este un monstru îngrozitor care te opreşte din evoluția personală. Şi astfel s-a născut conceptul de a nu dori o relație stabilă, serioasă care să implice responsabilitate.

Oricare ar fi imaginea din interiorul nostru cu privire la familie, adevărata imagine, cea reală, o putem dobândi atunci când, cu întreaga ființă, suntem atenți la tot ce se întâmplă în interiorul și exteriorul nostru, într-o stare de prezență conștientă. Să nu permitem media să ne scrie principiile de viaţă. Principiile prin care vedem viaţa noastră să fie unite cu Dumnezeu, în acord cu legile Universului. Să ne deşteptăm din somnul acesta indus de lipsa stării de prezenţă, indus de funcţionarea pe pilot automat. Relaţiile au la bază un fundament esenţial. Dumnezeu a creat omul, bărbat şi femeie, pentru a se susţine reciproc, la bine şi la greu, sănătoşi sau bolnavi, cu scopul de a evolua împreună nu în separare. Există exemple minunate de familii frumoase, curate, cu parteneri frumoşi, cu copii reuşiţi care nu locuiesc neapărat în palate şi nu duc o viaţă luxuriantă. Fericirea vine din lucruri esenţiale, uriaşe din punct de vedere spiritual dar mici din perspectiva realităţii în care trăim.