Media, prin toate canalele ei de comunicare, ne formează opinii, dorințe, aspirații și ne îndeamnă să visăm la un anumit stil de viață. Azi mă voi opri asupra căsătoriei și a relației de cuplu.
Când vedem articole despre familie, filme în care apare reprezentată viaţa de familie, imaginile asociate sunt de cele mai multe ori cu un el și o ea zâmbind fericiți, ca un cuplu regal, într-o casă mare și elegantă, cu mobilă fină, uneori apar și copiii, îmbrăcați elegant având un aer de inteligență și de „cumințenia pământului”, de o frumuseţe impecabilă. În acest caz, în interiorul nostru traducem și asociem viața de familie cu un lux debordant, fără griji, fericire fără de sfârșit și viață tihnită, copii perfecţi care se cresc singuri. De aici pornesc mai departe așteptările noastre cu privire la familie. Astfel tinerii vor concluziona la nivel subtil: „o să mă căsătoresc atunci când…” toate cele de mai sus se pot realiza, când o să-mi permit o casă mare, mobilă de lux, o maşina spaţioasă, un salariu generos care să susţină toate cheltuielile şi mofturile. Mai mult, partenerul trebuie să corespundă aşteptarilor subconştiente, bărbatul să fie galant, atent, îndrăgostit şi sedus dar în acelaşi timp misterios şi distant … Ea, să fie mereu senzuală, impecabilă, asortată dar în acelaşi timp gospodina ideală, casa să fie oglindă iar copiii fără cusur… Din păcate în realitate lucrurile nu stau deloc aşa. Întâlnești un partener, cu așteptările, dorințele și limbajul lui de iubire. Căci, nu? Câte capete, atâtea imagini, așteptări, pretenții… Nimeni, absolut nimeni, nu scapă de această „educație” media. Astfel tinerii intră în relație, se îndrăgostesc și după o vreme, când măștile cad, ei se văd așa cum sunt în realitate, goi, exact ca şi protopărinţii noştri, Adam şi Eva. Şi mai trăiesc şi senzaţia de ruşine, de abandon, de lipsă de iubire, la fel ca cei doi când sunt daţi pe uşa raiului afară. Tinerii concluzionează că partenerul nu este cel „visat”, nu este conform imaginilor sale din subconștient. Se despart, îşi găsesc alţi parteneri, trec prin aceleaşi etape, aceleaşi probleme, fără a conştientiza însă mecanismul greşit, ascuns bine în gândire. Mai mult, îşi creează blocaje emoţionale construite în jurul stării de abandon, de lipsă de iubire, de separare. Datorită idealismului indus, tinerii cad în depresie, se vor bloca în ambiguitate și deznădejde. Unii vor trece dintr-o relaţie într-alta, suferind mereu aceleaşi traume, aceleaşi decepţii iar o altă categorie vor abadondona cu totul dorinţa de relaţionare, se vor considera defecţi, incapabili de iubire, incapabili de sentimente, bolnavi chiar.
În extrema cealaltă, promovată tot în media, apare imaginea familiei dezastruoase: „femeia abuzată de partener, copii chinuiți de orgoliul părintesc”, imagini care se traduc în interiorul nostru prin aceea că familia este un monstru îngrozitor care te opreşte din evoluția personală. Şi astfel s-a născut conceptul de a nu dori o relație stabilă, serioasă care să implice responsabilitate.
Oricare ar fi imaginea din interiorul nostru cu privire la familie, adevărata imagine, cea reală, o putem dobândi atunci când, cu întreaga ființă, suntem atenți la tot ce se întâmplă în interiorul și exteriorul nostru, într-o stare de prezență conștientă. Să nu permitem media să ne scrie principiile de viaţă. Principiile prin care vedem viaţa noastră să fie unite cu Dumnezeu, în acord cu legile Universului. Să ne deşteptăm din somnul acesta indus de lipsa stării de prezenţă, indus de funcţionarea pe pilot automat. Relaţiile au la bază un fundament esenţial. Dumnezeu a creat omul, bărbat şi femeie, pentru a se susţine reciproc, la bine şi la greu, sănătoşi sau bolnavi, cu scopul de a evolua împreună nu în separare. Există exemple minunate de familii frumoase, curate, cu parteneri frumoşi, cu copii reuşiţi care nu locuiesc neapărat în palate şi nu duc o viaţă luxuriantă. Fericirea vine din lucruri esenţiale, uriaşe din punct de vedere spiritual dar mici din perspectiva realităţii în care trăim.
